PRIETENELE DIN LICEU

În toți cei patru ani de liceu, Irina a stat în banca a doua de la fereastră. În spatele ei au stat Marina și Elenca. Prima ei colegă de bancă a rămas repetentă la sfârșitul clasei a noua. Lipsise mult de la școală, fiindcă se îndrăgostise de un bărbat și fugise până la urmă de acasă, lucru extrem de rar pe vremea aceea. În clasa a zecea a venit o elevă nouă și, normal, a ocupat locul rămas liber lângă Irina. Fata era foarte retrasă și nu s-au împrietenit. La sfârșitul clasei a zecea, s-a mutat la alt liceu și Irina a rămas iar singură în bancă. Așa se explică de ce s-a apropiat de cele două colege din spate care i-au și devenit prietene. Toate trei erau interesate de învățare, chiar dacă fiecare avea preferințele ei în ceea ce privește obiectele de învățământ. În același timp, însă, nu erau tocilare cu nasul numai în carte, gustau din plin frumoasa viață de licean.

Marina era o fată plinuță, cu ochi de japoneză, cu un zâmbet fin și glas domol. Iubea pisicile și, când Irina a găsit pe stradă un pui de pisică siameză, iar părinții nu i-au dat voie să îl păstreze fiindcă mai aveau o pisică, Marina l-a cerut imediat și l-a dus acasă. Aparent pisicuța a fost norocoasă, dar… a murit când a născut primii pui. Marina era muzicală și jucăușă. O mare distracție a fetelor era când, în vestiarul în care își schimbau ținuta pentru orele de sport, Marina se urca pe masa din mijlocul camerei și dansa dansuri orientale. La vremea aceea, aceste dansuri nu aveau nici pe departe conotațiile de astăzi.

Irina și Marina au rămas prietene și după liceu, dar, într-un interval de doi-trei ani de la terminarea liceului, Marina s-a măritat și a făcut un copil cu un defect fizic reparat prin operații repetate până la încetarea perioadei de creștere, făcute întâi de marele doctor Pesamosca, apoi de medici din Vestul Europei. Acolo au și plecat până la urmă și acolo au rămas. Legătura dintre fete s-a pierdut.

Elenca avea o fire total opusă Marinei, dar, într-un fel, se completau. Chipul ei, încadrat de un bogat și mătăsos păr castaniu spre blond,  era deosebit: un nas grecesc și doi ochi mari cu priviri grăitoare, gura cu un zâmbet adesea ironic, fiindcă, da, Elenca era adesea ironică. Ironia nu este suportată ușor de toată lumea, dar Irinei tocmai asta îi plăcea la colega ei. Asta și faptul că era… năzdrăvană.

Tatăl Elencăi era mult mai în vârstă decât mama și avea concepții mai rigide. Odată, fata trebuia să plece duminică dimineață într-o excursie de o zi, iar tatăl ei nu a fost de acord. Voind cu orice chip să plece, Elenca l-a convins seara să ia un somnifer, ca să doarmă bine, chipurile. Omul se ducea a doua zi la curse, la hipodrom. Ce să se mai ducă, a dormit buștean. Când s-a trezit, Elenca era demult plecată, iar mama și sora mai mare a fetei au reușit să potolească mânia tatălui până când ea s-a reîntors.

Altădată, Elenca a apărut fumând pipă la petrecerea pe care a dat-o de ziua ei. Nici nu era fumătoare, dar a reușit să-i uimească pe toți cu extravaganța asta.

Și încă una. Pe vremea aceea zilele de naștere se sărbătoreau acasă, cu mese bogate și mulți invitați, cu muzică și dans, iar gazdele se întreceau în preparate care mai de care mai gustoase și mai arătoase. În ultima clasă de liceu, când a împlinit 18 ani, Elenca a dat o astfel de petrecere. Invitații au fost vreo douăzeci de fete și băieți. Au mâncat ei și au băut, au dansat, au râs, au vorbit și, la un moment dat, apare mama Elencăi cu un platou plin de niște copane mici, pane. Elenca spune că sunt copane de porumbel. De unde? De la bunica ei care crește porumbei. Toți știau că bunica ei stă pe la marginea Bucureștilor într-o casă cu curte și grădină, dar niciunul nu avea habar ce crește ea pe acolo. Mănâncă ei cu poftă, copanele erau fierbinți și bine făcute, cărnița era albă și fragedă, crusta de pane trosnea între dinți… Întâmplător, Irina se duce la bucătărie. Pe masă era un platou pe care se aflau două ”copane de porumbei” așezate exact în forma în care stau picioarele din spate ale broaștelor. Irina are revelația și întreabă dacă nu cumva alea au fost picioare de broască. Elenca o întreabă: ”Ți-au plăcut?” Irina răspunde sincer că da, iar Elenca confirmă că sunt picioare de broască. Irina tace chitic. I-a spus lui Andrei (căci, firește, cu el fusese la petrecere) abia după vreo zece ani! A fost prima și ultima dată în viața ei când a mâncat ” pui de baltă”.

După liceu, Elenca s-a măritat, apoi a intrat la facultate. A făcut un copil și era fericită. Când a terminat facultatea n-a mai fost așa de fericită, fiindcă a fost repartizată în provincie. A renunțat la titularizare și a devenit suplinitoare în București. Soțul ei era un băiat bun, mare specialist în electronică. Fratele acestuia era stabilit cu soția peste ocean (Atlantic, desigur!). La un moment dat, soțul a avut o mare nemulțumire la serviciu, ceva legat de o avansare, și s-a hotărât să plece și el din țară, cu familia, desigur. De atunci Irina n-a mai avut vești despre ei decât întâmplător, de pe la foști colegi.

De prin școala generală, Irina se apropiase de Mariana, o fată care stătea pe o stradă vecină. Când au devenit și colege de liceu, s-au împrietenit de-a binelea. Părinții Marianei, oameni în vârstă, fuseseră oameni înstăriți. Avuseseră o afacere, acum nu o mai aveau, dar aveau o casă frumoasă, cu curte mare, cu pomi și flori și un câine mare. Aici se adunau prietenele Marianei și se jucau sau povesteau, unele uitându-se lung după fratele ei, mai mare cu câțiva ani, sportiv de performanță și student la Politehnică.  După terminarea liceului, Mariana a intrat la facultate și nici n-a terminat-o bine că s-a măritat cu un bărbat, tot din Vest, cu douăzeci de ani mai mare decât ea. Și așa a plecat și Mariana din țară. Au purtat corespondență pentru scurt timp, apoi au pierdut legătura. N-a prea avut noroc la prietene Irina!

Către sfârșitul clasei a IX-a, Irina l-a cunoscut pe Andrei, care învăța într-o clasă paralelă. Mergând ei pe la diverse ”ceaiuri”, Irina a cunoscut-o și pe Arina, colegă de clasă cu el. Fetele s-au împrietenit repede, erau amândouă mereu vesele, puse pe glumă, gata să facă o șotie, să chiulească de la matematică, să meargă la un ceai (adică la o petrecere). Asta nu înseamnă că neglijau sau ignorau cartea. În perioada liceului au citit mai multă literatură beletristică decât au citit apoi în toată viața. E drept că erau la uman, e drept că pe acea vreme una dintre ”materii” era istoria literaturii universale… Nu numai atât, dar la limbile străine/avansați și la limba latină se studia și literatura scrisă în limbile respective. Și când ți se cerea să citești o anumită carte și n-o citeai, era prăpăd!

Cu Arina s-a înțeles cel mai bine Irina, ajunseseră aproape ca două surori. După ce trecuseră nebuniile pubertății se puseseră pe carte. Având profesori diferiți,  își împrumutau una alteia caietele de notițe la obiectele la care profesorul preda cel mai bine. Caietele de istorie, de chimie și de fizică ale Irinei erau în top, ca și caietele de română ale Arinei. Irina își făcuse un sistem care i-a folosit enorm. Lua notițe rapide la școală într-un caiet ”universal”. Acasă le transcria îngrijit în caietul de notițe al disciplinei respective. Sistemul  a fost foarte bun pentru învățare, căci ”cine scrie, citește de două ori”.

Iată, însă, că liceul s-a terminat, Arina s-a măritat imediat cu un coleg de liceu de la clasa specială de matematică. În anul acela a fost bine, s-au vizitat, au ieșit împreună, au întâmpinat Anul Nou împreună, au făcut un Revelion de vis la Capșa. După aceea, însă, Irina și băieții au intrat la facultate, Arina nu. A mai încercat o dată, apoi a venit un copil și Arina n-a mai dat la facultate. De aici, în timp, au apărut frecușuri în familie, toate soțiile sau iubitele prietenilor erau studente, Arina nu. Au intervenit apoi niște răbufniri nervoase ale Arinei, apoi o răceală între prieteni, până când s-au despărțit. Așa e viața!

*

Când a întâlnit prima oară acest aforism al lui Jules Renard, Irina nu a fost de acord cu ideea. După ani și ani, privind înapoi, i se pare însă că scriitorul avea dreptate: ”Nu există prieteni, există momente de prietenie.”

Sursa foto