NOUTATE ABSOLUTĂ. GRECIA 2007 (1) Impresii fugitive din Bulgaria – Primele impresii despre tovarășii de călătorie

Viaductul Bebres de pe autostrada Hemus din Bulgaria

După ani și ani în care, datorită servituților muncii sale, Andrei nu a putut pleca în voiaje în străinătate, și, desigur, nici Irina, a venit momentul în care ”au tăiat panglica”. De fapt, nu au tăiat-o amândoi, ci întâi Irina.
Anatolie, ginerele lui Tataie, avea, pe lângă ocupația lui de bază, încă o ocupație, aceea de ghid de turism. Într-o frumoasă zi de toamnă s-a pus pe capul Irinei și lui Andrei să meargă cu el într-o excursie în Grecia. De fapt, un pelerinaj-excursie cu autocarul, un periplu pe la niște mănăstiri, cu ținta finală mănăstirea Sf.Nectarie din insula Aegina, al cărei hram era pe 9 noiembrie. Andrei, însă, nu voia să meargă, iar Irina nu voia să meargă fără el. Au discutat ei ce au discutat și, până la urmă au stabilit să meargă numai Irina. A convins-o și faptul că mergea și soția lui Anatolie, Mariela.
Și iată-i în dimineața primei zile.

5 noiembrie 2007
După îndelungi așteptări la locul de întâlnire, provocate de o cucoană care a confundat Polizu cu Patriarhia (!), plecăm pe la opt și jumătate spre Giurgiu-Ruse. Plouă (nu infernal, dar totuși…).
Ajungem la Giurgiu. Mergem la coadă la W.C. (Precizare adăugată mai târziu în jurnal: toate W.C.-urile de la granițe au fost mizerabile, și în România, și în Bulgaria, și în Grecia.) Plecăm mai departe. Trecem fără probleme, rapid, granița.
Bulgaria. Aproape tot drumul prin această țară a plouat. Peisajul este frumușel (câmpii, dealuri, munți, iar dealuri etc.), dar cel mai mult mi-a plăcut defileul râului Ștruma sau Strimon.
Localitățile rurale par părăsite, casele sunt în paragină (și cele care nu sunt în paragină par așa datorită unei culori oribile, un fel de kaki decolorat.) Nu prea se văd oameni. Pozitiv: câinii care se văd sunt mai grași decât ai noștri (evident e vorba despre câinii fără stăpân).
Orașele (de fapt periferiile lor, pentru că am circulat pe șoselele de centură) sunt urâte rău de tot, blocurile de locuințe au toate culoarea gri, sunt toate la fel, fără niciun ornament pe fațadă. Fiind și o zi ploioasă și întunecată, atmosfera mi-a amintit de orașul Gotham din filmele cu Batman. Totuși, nu am văzut nici pe departe atât gunoi ca la noi…
Aspectul fabricilor, depozitelor, camioanelor, magazinelor, amintește de orașele provinciale românești din anii 1950-1960, văzute prin filme. Din nou ”totuși”, șoselele sunt mai bune ca la noi, mai ales autostrada Hemus. M-au impresionat plăcut tunelurile și viaductele de pe o porțiune de drum, am să le fotografiez la întoarcere. (Notă adăugată mai târziu: Nu le-am mai fotografiat, că era noapte.)
Ajungem la granița bulgaro-elena. Două faze comice. 1. Vameșul bulgar îmi ia cartea de identitate la control, împreună cu alte câteva, prilej de a fi ironizată de Mariela că aș avea o mutră suspectă. 2. După control, vameșul grec ne mulțumește în engleză cam așa (în transcriere fonetică): ”Tenc iu veri MAȚ!”
Pornim iar la drum. Este deja întuneric (în jur de ora 18) și nu vedem din Grecia decât șoseaua, lină și bine iluminată. Se mai văd, din când în când, câteva vile, centre de fitness, localuri, așezate mai aproape de șosea și frumos iluminate și ele.
Trecem pe lângă Salonic, pe care îl vom vizita la întoarcere. După vreo 65 de kilometri ajungem la Paralia Katerini, destinația zilei. Suntem cazați la hotel Olympus. Eu stau cu Anatolie și soția lui într-o cameră cu patru paturi, curățică, dar cam ponosită, în genul hotelurilor vechi de pe la Eforie Sud. Colocatarii mei ies în ”oraș”, eu rămân să mă spăl într-un duș cu podeaua cam de un metru pătrat, apoi să-mi notez impresiile, până nu le uit. Scriu cum pot, pe pat, fiindcă masă nu există. Trebuie să-i aștept pe cei doi fiindcă trebuie să le deschid ușa. Ea se deschide cu o cartelă, aceeași cu care se obține și lumina, deci dacă ar fi luat-o, m-ar fi lăsat pe întuneric !
Câteva cuvinte despre oamenii cu care călătoresc. Majoritatea sunt femei. O parte dintre ele par a fi credincioase, altele … hm! Oficial, toți și toate vor să meargă la un număr de mănăstiri, să se roage, să atingă moaștele unor sfinți, să dea acatiste etc. Patru dintre femei sunt călugărițe, iar pelerinajul s-a făcut la inițiativa și cu ajutorul unui preot.
Ghidul și tatăl nostru (carele este pe pământ, în autocar, la hotel și peste tot) este Anatolie. Îmi place cum vorbește când prezintă locurile prin care trecem: clar, cald, cu umor din când în când, la un nivel potrivit auditoriului – nici doctoral, nici ca pentru preșcolari.
Un aspect inedit, pentru mine, cel puțin, a fost că, în drumul de noapte către Paralia Katerini, am audiat un ”acatist” și multă muzică bisericească. La început n-a fost chiar rău, dar după o oră…, două…, mde! Într-un târziu, Anatolie a rupt pisica în două, și crezând că după scăderea luminii din autocar credincioșii au adormit, a pus un film, o comedie de acțiune, ”The Man”.

Filmul a stârnit la doamna care stătea exact în spatele meu următoarea reacție: ”Noi trebuia să cântăm pentru Maica Domnului și ăștia ne-au pus porcăria asta de film!”. După asta a început să cânte, nu prea tare, cântece bisericești. Bărbatul ei i-a spus să cânte numai ”în inima ei”, da’ ea nu s-a lăsat și a cântat mai departe, nu numai cu inima, ci și cu gura. Ceea ce a făcut, de altfel, în toate perioadele în care se difuzau la stația autocarului cântecele respective. Uimitor este că le știa pe absolut toate, muzică și text.
Cei doi șoferi conduc bine, prudent, fără excese de viteză. Secundul, însă, vorbește și râde tare, mai tot timpul, nemulțumindu-le pe cele care vor să domnească în autocar o atmosferă de pelerinaj.
Un ultim lucru pentru ziua de azi: am uitat în frigider la Anatolie teancul impunător de șnițele pregătite pentru excursie. Avem asigurate numai mesele de dimineață, iar prânzul probabil ne va prinde mereu pe drum, așa că se cereau niște provizii…

Sursa foto