CATEDRA DE BIOLOGIE LA ȚARĂ (2)

Dintre colegi, Irina s-a apropiat cel mai mult de o profesoară de matematică, suplinitoare, care locuia nu departe de ea. Primul lucru care le-a apropiat a fost faptul că aveau câine. Nu numai atât, dar le-a unit și opinia celorlalți colegi, că ”nu se ține câinele în casă”. Uite că ele îl țineau. Catrina avea un pui de câine-lup, iar Irina și Andrei un caraghios mititel, cu părul cârlionțat și cu breton ca o crizantemă, corcitură de mai multe rase.

După o vreme, Catrina și-a făcut obiceiul să treacă pe la Irina dimineața, înainte de plecare. Beau o cafeluță, stăteau puțin de vorbă și porneau la drum. Atunci a aflat Irina, cu uimire, că noua ei amică fusese în anul anterior profesoară la un liceu și că acolo se îndrăgostise de un elev din clasa a XII-a. Sentimentul fusese reciproc, părinții băiatului aflaseră și făcuseră scandal la școală, iar ea plecase imediat de acolo. Rămăsese însă în legătură cu băiatul. Acesta terminase clasa a XII-a, își luase un serviciu și intrase la facultate, la Politehnică, la seral. Se mutase la Catrina și, la câteva luni după ce Irina a cunoscut-o pe aceasta, Irina și Andrei au fost la căsătoria lor civilă. După ce Irina nu a mai lucrat acolo și nu au mai fost colege, nu au păstrat legătura.

O colegă de treabă era și doamna Florescu. Profesoră de istorie și secretară de partid, avea o judecată dreaptă și o vorbă bună pentru fiecare, fie coleg, fie elev. În ciuda aspectului semeț, era o femeie necăjită, ce suferea în urma prospătului său divorț. Soțul, un șef pe la partid, se lepădase de cei vreo douăzeci de ani de căsnicie, și își luase nevastă nouă, nu cu mult mai vârstnică decât prima căsnicie.

La polul opus se plasau profesorul de fizică și cel de matematică. Oameni în vârstă, erau renumiți și urâți de elevi și de foștii elevi, pentru duritatea lor. Pe cel de matematică chiar îl îmbrânciseră din rată și se auzeau mereu în mașină comentarii despre cum bătea elevii cu un baston. Cel de fizică nu era comentat, dar nici mai puțin urât. Era de o violență rece, lovea și cu pumnul și cu cuvântul. Era localnic și avea fel de fel de procese cu vecinii, ba chiar și cu rudele lui.

O figură aparte era profesoara de franceză mai bătrână, care nu se știe cum își făcuse studiile, dar era mereu corectată de profesoara de franceză mai tânără, întotdeauna în văzul și auzul lumii… Era drăguță profesoara de geografie, o tânără care o luase pe Irina sub aripa ei la început, introducând-o în tainele acelei mari familii care era colectivul de cadre didactice al școlii. Amabilă, dar sfioasă (sau rezervată?) era și profesoara de limba rusă care, auzind numele Irinei, i-a spus în șoaptă într-o zi că soții lor sunt colegi.

Cu bune și cu rele, Irina s-a simțit bine printre acești oameni. Se întreba mereu dacă va mai obține suplinire aici în anul următor. Deciziile de suplinire se dădeau pe un singur an școlar. În fiecare toamnă, suplinitorul trebuia să reia calvarul întocmirii și predării dosarului la inspectoratul școlar. Numai că Irinei nu îi mai era scris să fie suplinitoare. Spre sfârșitul anului școlar s-a anunțat concurs de titularizare în București, pe bază de examen scris. Și pentru ăsta trebuia, pe lângă alte acte, o hârtie cu acordul inspectoratului școlar.

Nici în ziua de astăzi Irina nu poate să-l uite pe inspectorul care i-a semnat hârtia. Semnând, i-a spus ”Eu îți semnez, dar la toamnă ai să vii iar la ușa mea.” Nu se poate descrie ce a simțit ea, care aștepta un cuvânt bun, poate o urare de succes. Dar i-a prins bine. Pe lângă dorința de a scăpa de suplinire și a nu mai face naveta la țară, a mai avut un motiv să învețe, dorința de a-i demonstra acelui inspector că nu are nevoie de ușa lui. Și a învățat nebunește. Cu un an înainte dăduse examenul de definitivare în învățământ și păstrase toate cărțile și toate notițele (învăța cu hârtia în față și creionul în mână, conspecta și desena, rămăsese cu acest obicei din timpul liceului și studenției și i-a prins foarte bine). Pentru concurs fuseseră publicate titlurile a peste patruzeci de teme și bibliografia pentru fiecare. O parte dintre cărți le avea, pentru restul bibliografiei a alergat Andrei în tot Bucureștiul și i-a făcut rost de pe la biblioteci, până și de la biblioteca Academiei. Unele erau împrumutate numai pentru trei zile, așa că Irina dormea cât mai puțin ca să reușească să scoată din ele ce avea nevoie. Și-a împărțit timpul cu exactitate, un număr de zile pentru scrierea temelor, un număr pentru învățare, trei zile pentru repetat, o zi de odihnă totală înainte de examen. Atunci i-au apărut Irinei primele fire de păr alb… A meritat efortul, a reușit la concurs, dar despre asta s-a scris în altă parte.

Sursa foto

6 gânduri despre „CATEDRA DE BIOLOGIE LA ȚARĂ (2)

  1. Tot felul de caractere! Nu am inteles niciodata de ce sistemul in invatamant a fost atat de complicat. Si cred ca si acum este la fel.
    Multumesc, draga Zina! O saptamana cat mai frumoasa! ❤

    Apreciat de 1 persoană

    1. Acum e dincolo de complicat… E ruinat.

      Săptămână excelentă să ai, dragă Suzana! ♥

      Apreciază

  2. Cand cineva doreste cu adevarat ceva reuseste in ciuda multora, uneori, si a toate. 😊
    Imi imaginez usor noptile albe dedicate studiului!
    Metoda de invatat a Irinei cred ca e infailibila! 😊

    Saptamana minunata iti doresc, Zina draga! ❤️

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da, metoda presupune mult efort, mult timp acordat învățatului, dar e una conștientă și nu mecanică, ce înveți cu ea rămâne pe veci în minte.
      Săptămână minunată să ai și tu, dragă Diana! ♥

      Apreciază

  3. Din păcate, sunt atât de puțini cei care chiar știu câtă muncă și ce eforturi uriașe sunt în spatele carierei de profesor. Atâtea examene, atâtea emoții, nopți nedormite, griji fără număr…Și peste toate acestea, efortul de zi cu zi de a pregăti lecțiile și de a te strădui să oferi elevilor cele mai frumoase ore, pentru ca să rămână cu ceva în mintea și în sufletul lor. Dacă în alte meserii, odată cu terminarea facultății, corvoada învățatului și a examenelor încetează, în cazul dascălilor este emblematică această idee de „formare continuă”. Până la pensie! Repet. prea puțini știu, iar de apreciat…
    Mi-a plăcut mult acel „mozaic” al portretelor din cancelarie. Oameni și caractere de tot felul.
    Multă sănătate și numai bine, doamna Zina! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc pentru aprecieri! Adevărul este că numai cei din aceeași breaslă pot să înțeleagă cu adevărat viața și munca de dascăl. Și alții o apreciază, dar o înțeleg doar cei care au trăit-o sau o trăiesc.
      Sănătate și numai bine, Alex!

      Apreciază

Scrie-mi dacă ți-a plăcut și, eventual, dă mai departe!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close