COPILĂRIA LUI IONUȚ (2)

La sfârșitul primăverii lui 1990, când Ionuț urma să termine clasa a IV-a, a avut loc un eveniment important pentru Irina, umbrit oarecum de o încercare prin care au trecut cu toții.

În învățământul bucureștean, ca și în toată țara, s-a organizat prima sesiune de transferări după mai bine de un deceniu. Și dacă era omul titular și oferea post contra post, și dacă era cu un picior în groapă, i se spunea că nu sunt posturi și să aștepte sesiunea de transferări. Posturi nu prea fuseseră nici la concursul în urma căruia devenise titulară Irina, numai treizeci, și acelea în cartiere ca Rahova, Ferentari, Giulești-Sârbi, adică acolo unde refuzau până și suplinitorii să se ducă. Bucureștenii știu de ce! S-a dovedit apoi la acea sesiune de transferări că pe posturile bune și vacante și multe stătuseră suplinitorii cu pile, plicuri și sacoșe…

În ziua aceea, Irina pornise cu Andrei și cu o listă în mână să vadă școlile din zona locuinței lor. Cartierul lor era cel mai bun dintre cartierele de blocuri, așa că aici fusese un număr record de posturi vacante. Era ziua de 30 mai 1990, puțin trecut de ora două și jumătate. Ionuț, ”copil cu cheia de gât”, probabil că ajunsese demult acasă și mâncase ce îi lăsase pregătit Irina. Deși zburdalnic și gălăgios, era totuși un copil cuminte. Nu pleca niciodată afară fără știrea Irinei, stătea în casă și aștepta să vină tata, care, de obicei, îl ducea în parcul Herăstrău. Mergând ei încet cu mașina, ajunseră în fața uneia dintre școlile vizate de Irina. Văzură uimiți în curte grupuri mare de copii foarte agitați, apoi observară și mulți oameni ieșind din blocurile aflate vizavi de școală.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Irina o femeie aflată la marginea trotuarului.
– Ce să se întâmple?… A fost cutremur!

Andrei apăsă pe accelerație și porni ca vântul către casă. El și Irina mai trăiseră un cutremur la etajul nouă și știau ce se poate întâmpla. Copilul era singur acolo, la etajul opt…

Acasă nu se întâmplase nimic grav. Cutremurul legănase biblioteca și bufetul cel mare, aflate pe pereți opuși. La bibliotecă se deschisese ușa barului, căci avea și un mic bar încorporat, și Ionuț se repezise să o țină. La bufet se deschiseseră ușile și zburaseră pe jos farfuriile ”cele bune”. Una crăpase în două părți aproape egale, restul nu pățiseră nimic. În loc să se sperie de ce se întâmplase și de ce ar fi putut să pățească dacă ar fi căzut vreo mobilă peste el, Ionuț începu să plângă de părere de rău pentru farfurie, învinovățindu-se că nu ajunsese să țină și bufetul. Bineînțeles că Irina și Andrei l-au liniștit cum au putut și i-au spus că, în astfel de cazuri, trebuie să își poarte de grijă numai lui, indiferent ce ar cădea și s-ar sparge. I-au spus și unde este bine să stea în caz de cutremur, indiferent dacă este singur sau sunt și ei acasă. L-au lăudat că s-a ținut tare și nu s-a speriat, dar n-au mai stat liniștiți multă vreme. Au început să aștepte cu nerăbdare să treacă în clasa a V-a ca să aibă un program apropiat de al Irinei și să fie cât mai puțin timp singur acasă.

Și a început clasa a V-a… Profesor la fiecare materie, dirigintă, lucruri noi, pretenții noi. Cu programul s-a rezolvat bine, Irina a rugat la școală să i se pună orele mai târziu, să înceapă de la ora 14, ca să mănânce Ionuț prânzul la 12, în prezența ei. Profesoara care făcea orarul s-a bucurat, cererea era o raritate, toți profesorii voiau să aibă orele devreme, ca să plece acasă cât mai pe lumină (școala era nu departe de Rahova și Ferentari).

În clasa a V-a lucrurile au mers bine. Clasa lui Ionut a avut ca diriginta o profesoară de limba germană, femeie devotată profesiunii și copiilor. A instaurat o atmosferă propice învățăturii, păstrând permanent legătura cu familiile elevilor. Copiii țineau la ea și o respectau; se bucura și de respectul părinților, dar și de al celorlalți profesori. Numai că, în clasa a VI-a, s-au trezit că doamna a fost promovată directoare adjunctă și ei au altă dirigintă. Clasa a încăput pe mâna unei diriginte total nepotrivite pentru acest rol. Imediat s-a instalat debandada, au început bătăi, chiuluri și, desigur, a scăzut nivelul la învățătură al clasei. Astfel că Ionuț a urmat clasele a VII-a și a VIII-a la școala mamei sale.

Nici acum nu se poate spune că a fost totul perfect. Clasa era bună, diriginta la fel, profesoara de limba română deosebită, profesorul de matematică – cel mai bun din școală. Dar și cel mai dur… Poate că n-o plăcea pe Irina (sau poate că o plăcea prea mult dar era evident că nu are nicio șansă), dar adesea Ionuț se plângea că primește note mai mici decât merita. Așa că au început meditațiile la matematică și gramatică în timpul anului, iar vacanțelor le-au fost destinate lecturile.

De când băiatul era mic s-au obișnuit ca, în vacanța mare, să ia cu ei pe unde se duceau o carte frumoasă pentru copii. În fiecare seară, inainte de culcare, Irina le citea ”copiilor”, Ionuț și Andrei. Își amintesc și acum de ”Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia” și de ”Impărăția apelor” a lui Sadoveanu, cărți voluminoase pe care poate Ionuț nu le-ar fi citit singur.

Când mergeau la mare nu prea aveau timp de lectură. Plimbările pe faleză pentru a se bucura de briza mării (și Irina și Ionuț aveau rinită alergică și făceau exerciții de respirație pe dig), vizitele la parcul de distracții, mesele la restaurant nu le mai lăsau timp și putere pentru lecturile de seară. Picau de somn când ajungeau la hotel.

La munte, însă, era altceva. Dar asta e altă poveste.

Sursa foto