CĂSĂTORIA

După un an de logodnă, în primăvara în care Irina și Andrei erau în anul II, cei doi tineri au început iar să se gândească la căsătorie. Părinții lui Andrei nu au avut nicio obiecție, nici mama Irinei, dar tatăl Irinei…

– De ce să se căsătorească?!

– Fiindcă i-a venit vremea, a răspuns mama.

– O să facă copii și n-o să termine facultatea!

– N-o să facă și o s-o termine! Și trebuie să-i facem un trusou…

– Trusou?!!! Ce e ăla trusou?! Eu n-am avut nimic când m-am însurat!

– Da, dar am avut eu!

– Faceți ce vreți! Pe mine nu mă interesează!

Și s-au apucat mama și Maia să-i facă Irinei ba plapumă cu două fețe de atlaz, ba perne de puf, ba garnituri de pat de olandă, ba fețe de masă de Damasc, ba una, ba alta, așa cum se făcea pe atunci. Pentru rochia de mireasă au luat dantelă de mătase spaniolă, de la Romarta. Pantofii, albi, decupați la spate, cum era moda atunci, i-au comandat la un atelier de pe Calea Victoriei. Pentru ele au cumpărat mătase naturală tot de pe Calea Victoriei și și-au făcut rochii. Maia, care purta de ani de zile părul lung strâns într-un coc simplu pe ceafă, s-a dus la coafor și și-a făcut coc de bucle.

Cât despre coafura miresei… O mătușă de-a ei a avut ideea să facă o coafură de probă și un tratament cosmetic cu o săptămână înainte de nuntă. A dus-o la salonul de la Sala Palatului, unul dintre cele mai căutate la vremea aceea. Coafura a fost un fiasco, fiindcă Irina voia o coafură din bucle în care să fixeze flori (boboci de trandafiri albi din mătase), iar coafeza a pricopsit-o cu un coc împletit japonez. Ajunsă acasă, cu ochii în lacrimi, Irina a înfipt pieptănul în coafură și a desfăcut-o imediat. Lacrimile mai aveau un motiv, și mai puternic.

Cosmeticiana s-a năpustit la fața Irinei, care avea tenul foarte fin și sensibil. Fața ei era alb-roză, foarte netedă, așa că soacra ei, o femeie cumsecade de altfel, după ce a văzut-o prima oară, pe când erau liceeni, l-a întrebat pe Andrei ”Unde ai găsit-o pe asta care se dă cu fond de ten de-acuma?!” Pe vremea aceea tinerele se machiau cam după douăzeci de ani și era privită ciudat o fată de 16-17 ani care s-ar fi machiat. Și profesoara de chimie din liceu o suspectase pe Irina că se dă cu pudră. O chemase la catedră, îi ceruse să scoată batista și să se frece pe frunte. Bineînțeles că nu avea nici o pudră. Profesoara o privise cu invidie și o poftise la loc. De fapt, Irina nici n-ar fi avut nevoie de acel tratament cosmetic. Cosmeticienei nu i-a păsat de finețea tenului Irinei și a făcut ce a vrut ea cu el. Când au ieșit din salon, afară le aștepta Andrei. Prima lui reacție a fost:

– Irina! Ce ți-ai făcut la față?…

Acasă, Irina a văzut că, pe măsură ce orele treceau, fața i se umfla și i se înroșea tot mai tare. Noroc cu mama. A liniștit-o că se va reface până la nuntă (adică într-o săptămână). I-a aplicat de câteva ori pe zi măști cu infuzie de mușețel foarte concentrată și într-adevăr, în câteva zile s-a rezolvat.

Pe vremea aceea autoritățile nu vedeau cu ochi buni cununia religioasă. Unii se cununau pe ascuns la te miri ce mânăstire mai îndepărtată, dar, dacă erau turnați, asta putea fi o ”pată” la dosar care să blocheze promovarea profesională a ”făptașilor”. Așa că Irina și Andrei au renunțat și s-au căsătorit doar civil, la ”Sfatul Popular”. Aveau să facă, însă, cununia religioasă mult mai târziu, după decembrie 1989. Totuși, Irina a ținut să fie îmbrăcată în ținută clasică de mireasă, cu rochie lungă, pantofi de gală, mănuși de mătase trei sferturi și măcar cu flori în păr, dacă voal nu avea sens să pună. Toate albe, desigur.

În dimineața zilei în care urmau să se căsătorească, Irina s-a dus din nou la coafor, a lămurit-o mai răspicat pe coafeză ce dorește și a obținut ce a dorit. Numai că a durat mai mult decât se calculase, așa că programul s-a cam dat peste cap. De la salon s-au dus acasă, s-a îmbrăcat cu rochia de mireasă și au plecat spre locuința unei mătuși a lui Andrei. Aceea avea o vilă frumoasă la Șosea și plănuiseră să facă acolo niște fotografii. Numai că mireasa a întârziat… Cineva a avut inspirația să-i facă un instantaneu lui Andrei, care stătea pe un scaun și privea în gol cu o expresie nu prea veselă. Fotografia există și astăzi. La ora cuvenită au plecat spre ”Starea civilă”, în Piața Amzei, gândindu-se că Irina și alaiul ei nu va mai veni la casa mătușii, ci direct la Sfat. Nu a fost așa, iar ocolul a mărit întârzierea,  astfel că a intrat înaintea lor perechea programată să intre după ei. Gurile rele au zis că nu e semn bun și căsătoria n-o să țină. A ținut.

În sfârșit, au fost poftiți în sala de căsătorii, mare, somptuoasă chiar, cu draperii și mobilier din pluș verde închis și cu candelabre de cristal veritabil. Ofițerul stării civile a fost un bărbat nu prea tânăr, dar simpatic, mereu cu zâmbetul pe buze, care le-a vorbit foarte frumos despre viața în doi.

Nuntașii au fost apoi invitați acasă la părinții Irinei și, după ce au fost tratați cu felurite bunătăți, i-au lăsat pe eroii principali să se odihnească. Seara urma să aibă loc ”masa și dansul”.

Petrecerea de nuntă a celor doi a avut loc la restaurantul ”Cișmigiu” aflat vizavi de Primăria Capitalei, nu departe de intrarea în parcul Cișmigiu și alături de faimosul magazin ”Spicul”. Magazinul era renumit în tot orașul pentru specialitățile de pâine, numeroase și foarte gustoase: franzelă cu cartofi, bagheta numită ”pâine București”, japoneze, chifle de toate felurile (albe, negre, graham), cornuri drepte și cornuri în formă de potcoavă și multe altele. Nici restaurantul, nici magazinul nu mai sunt, astăzi este altceva în locul lor.

La petrecere, ca la petrecere, mâncare, băutură, dans, glume, fum de țigară. Două lucruri remarcabile s-au întâmplat: au participat la nuntă și rude de-ale tatălui lui Andrei (părinții lui divorțaseră când era mic, mama se căsătorise a doua oară, iar tatăl murise cu câțiva ani inaintea căsătoriei lui Andrei, răpus de o boală necruțătoare). Andrei a revăzut unchi, mătuși și verișoare pe care nu îi mai văzuse din copilărie (pe unii dintre ei), iar Irina i-a văzut pentru prima oară. Al doilea lucru, în timpul nunții a plouat zdravăn, dar când au plecat de la restaurant era senin și răcoare. Toată lumea a spus, de data asta, că este semn bun. Și așa a fost. A, și al treilea lucru: când au plecat spre casa lor, numai a lor (aveau apartamentul tatălui lui Andrei), tatăl Irinei a izbucnit în plâns ca un copil.

Sursa foto