COPILĂRII. LA ȚARĂ

Casă asemănătoare cu casa străbunicii

În copilăria Irinei, străbunica ei locuia împreună cu bunica, mama mamei, în casa acesteia de la marginea Bucureștilor. ”Baba”, căci așa îi spuneau toți gândindu-se la Baba Cloanța probabil, că tare mai era aprigă, mai avea încă la țară casa bătrânească. Aceasta se afla la vreo 25 de kilometri distanță față de București, iar de casă, de vie și de pogoanele de pământ avea acum grijă fata cea mare a Babei, țața Maria. Ea era cea mai mare dintre cei cinci copii care îi trăiseră Bâtei (așa îi spuneau aceștia și copiii acestora). Văduvă din primul război mondial, Bâta își crescuse singură copiii, așa cum putuse. În afară de Maia, bunica Irinei, ceilalți patru rămăseseră la țară.

Fântână cu ciutura

Casa bătrânească a Babei era mică și simplă. Construită din chirpici, avea două camere unite printr-o tindă mică, continuată cu un celar îngust. În celar se țineau obiecte gospodărești și alimentele uzuale folosite în mod curent la gătit. În fața casei era fântâna cu ciutură, în spate niște magazii, umblătoarea departe, în fundul curții. Desigur, erau și grădina de zarzavat și cea de păsări – depopulată după ce Bâta se mutase la București la fata ei cea mai mică, Maia Irinei.

Măsuță cu trei picioare expusă la Muzeul Satului Crainici- Mehedinți

Aici însă, Irina văzuse ce nu văzuse la Maia acasă. În primul rând măsuța joasă, cu trei picioare la care se mânca stând pe niște scăunașe mici, tot cu trei picioare. Apoi sobe de pământ, date cu var, care aveau câte o ușiță ce dădea într-un mic cuptor. În celar descoperise o balanță de fier, cu greutăți și Maia îi arătase cum se cântărește cu ea. Fântâna cu ciutură a fost și ea o noutate absolută pentru fată. Fusese apoi la vie cu căruța trasă de un cal de care i-a fost tare frică. În vie erau cultivați struguri din care se face vinul negru țărănesc, un pic acrișor. A mâncat atâția struguri nespălați, direct de pe araci, încât s-a stricat rău la burtică. De atunci au trecut câțiva ani în care Maia nu a mai luat-o pe Irina la țară la casa Bâtei. I-a fost frică să nu se îmbolnăvească fata și să o certe ginerele.

Frații și surorile Maiei aveau și ei copii și nepoți. La București Irina nu avea nici o rudă de vârsta ei, căci surorile mamei nu aveau copii, iar băiatul surorii tatălui era departe, cu părinții ei, peste mări și țări, nu l-a cunoscut niciodată. (Sora tatălui Irinei părăsise și ea țara natală, dar o luase în direcție opusă, spre vest!)  Când era prin clasa a doua sau a treia, Irina a mers cu Maia la țară, să petreacă acolo o săptămână din vacanța de vară. Au trecut pe la toate rudele și, dintr-o dată, Irina s-a trezit că are o mulțime de veri și verișoare. Unde să meargă ei vara ?! La scăldat!

La gârlă s-au întâmplat câteva lucruri remarcabile. Irina i-a uimit pe verii ei cu faptul că avea costum de baie ”adevărat”. Acolo, băieții se scăldau în niște izmenuțe scurte de pânză albă, cărora astăzi li s-ar spune boxeri. Fetițele mici făceau baie în chiloței tetra, iar fetele mai mari aveau peste chiloți cămășuțe din pânză, un fel de combinezoane la care nu renunțau când intrau în apă. S-au minunat și de faptul că știa să înoate în stil bras, în timp ce toți băieții și fetele înotau ”câinește”. Pe de altă parte, însă, ea nu cunoștea gârla ca ei, așa că a intrat o dată în apă într-un loc unde creșteau niște plante cu tulpini foarte tari, care i-au zgâriat picioarele până la sânge. Când a văzut-o Maia, a fugit iute cu ea la București, a ținut-o la ea până s-a vindecat și a dus-o apoi acasă la părinți.

Ultima oară când Irina a fost la casa Bâtei, a fost când aceasta a murit. Bătrâna de nouăzeci și ceva de ani fusese foarte sănătoasă toată viața. Cea mai gravă boală fusese de fapt un accident. Chiar dacă Maia îi cerea să nu mai facă nicio treabă, Bâta nu avea astâmpăr. Voind să alunge niște boboci de rață din grădinița cu flori, agățase cu rochia nu știu ce fier care îi căzuse pe călcâie, rănind-o grav. Spitalul era aproape, au dus-o pe brațe și au cusut-o la chirurgie. S-a vindecat mai repede decât un om tânăr. Era mică, slabă și iute. Vedea să bage ața în ac fără ochelari și, când a murit, avea toți dinții ei în gură. Se călise muncind la câmp, pe frig și pe arșiță, crescând singură cinci copii, dar se hrănise numai cu mâncare naturală, cu ouă și carne de la găinile ei, cu zarzavaturi și legume din grădina ei, toate preparate simplu, țărănește. Mai făcuse ceva, ce o uimise pe Irina când se făcuse mai mare și începuse să observe diferite lucruri.

Străbunica era foarte credincioasă. În fiecare dimineață și în fiecare seară, ea se închina în fața icoanei sub care se afla în permanență o candelă aprinsă. Felul în care se închina era deosebit și Irina nu a mai văzut așa ceva nicăieri. În picioare în fața icoanei, Baba spunea rugăciunea în șoaptă stinsă, nici nu se auzea ce spunea. La răstimpuri cădea în  genunchi, ridica mâinile și se apleca în față până când atingea podeaua cu fruntea. Se apleca  astfel de mai multe ori, apoi se ridica iar și începea să șoptească. Mult mai târziu, Irina a întâlnit felul acesta de rugăciune într-o carte și a aflat că se numește a bate mătănii și că ceea ce făcea străbunica erau mătăniile mari, expresia deplinei cucernicii a credinciosului. Tot mai târziu, Irina a înțeles că această gimnastică practicată zilnic, de două ori pe zi, toată viața, contribuise la menținerea sănătății străbunicii.

Cu două săptămâni înainte de a muri Baba nu s-a mai ridicat din pat. I-a spus Maiei ”Ioană, eu am să mor. Să mă îngropi lângă mama.” Două săptămâni nu a mâncat și nu a băut nimic. În ultima zi, pe la prânz, a oftat adânc și s-a dus. Fiind vacanța de primăvară, Irina era acolo și a văzut totul. Când au dus-o pe Baba la țară, a mers și ea. Ultimul lucru pe care și-l amintește despre casa Babei, este curtea, în care fuseseră așezate mese de scândură, puse cap la cap, cu bănci simple pentru șezut. Pe mese erau fețe cusute cu motive populare, iar pe ele străchini și căni de pământ smălțuite, cu linguri de lemn, ce așteptau oamenii să vină la masa de pomenire.

13 gânduri despre „COPILĂRII. LA ȚARĂ

  1. Este o alta lume in aceste povesti ale tale. Si este tare bine ca scrii despre ea.
    Si am auzit ca niste matanii facute cu simt de raspundere reprezinta o conditie fizica excelenta! 🙂
    Am facut si eu un blog pe wp, dar inca nici nu stiu cum sa schimb poza originala. Bloggerul este mai prietenos.
    Presupun ca imi va lua cam mult sa-l pun pe picioare, dar perseverenta ma caracterizeaza! 😀

    O saptamana frumoasa, draga Zina! Si noapte buna!

    Apreciat de 2 persoane

    1. Bună dimineața!
      Mă bucur că îți dezvolți activitatea bloggeristică. Dacă ai nevoie de ceva ajutor la wp, mă ofer cu toată plăcerea.
      Spor la treabă și săptămână excelentă, dragă Suzana! 😀

      Apreciat de 1 persoană

  2. Mi-am amintit de „Maia” mea care, deși nu locuia la țară, ci la Sinaia, o zonă ce mi-a marcat copilăria, a fost la fel de muncitoare și în putere până să plece Dincolo… și ea a murit cu dantura întreagă 🙂 vieți trăite frumos…

    Apreciat de 2 persoane

    1. Mă bucur din tot sufletul când trezesc astfel de reacții! Cei dragi care s-au dus merită cu prisosință să ne amintim măcar din când în când de ei. 🙂

      Apreciat de 2 persoane

  3. E o poveste emotionanta despre un mod de viata echilibrat. Eu cred ca merita popularizat, merita incercat…
    Sanatatew

    Apreciat de 1 persoană

    1. mi-a fugit textul cand cautam semnul” !”

      Apreciat de 1 persoană

    2. Încercăm să îl încercăm tot noi, cei care am avut parte de el cât de cât în copilărie. Pentru generația internetului și romglezei e ceva SF! 😀

      Apreciază

  4. Povestea ta ma duce si pe mine cu gandul la bunica…si strabunica mea. Ele m-au crescut si n-o sa uit niciodata palma asprita de munca a Babei – asa-i spuneam – cand ma mangaia pe cap vara, in vacante, cand saream din masina si alergam pana la in bratele ei sa-i spun fericita”am luat premiul I”
    Doamne…ce vremuri…

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mă bucur să trezesc amintiri frumoase 😀

      Apreciază

  5. Randurile tale imi amintesc de o lume adevarata populata de oameni adevarati … oameni pe care politicienii din ziua de azi nu i-ar fi putut prosti cu usurinta.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Da, îmi amintesc că și satul bunicilor mei, în Bărăgan, așa se spunea străbunicilor: bâtul și bâta. Era o regulă a acelor timpuri, în care copii aveau norocul să aibă și bunici și străbunici. Nici nu se punea problema că nu are cine să stea cu nepoții. Azi… bone, after-school… Nu mai zic ce de povești auzeam de la bunici.
    Amintiri frumoase!

    Apreciat de 2 persoane

    1. Așa este, Alex. Nu ne putem însă pune cu mersul vremii…

      Apreciat de 1 persoană

Scrie-mi dacă ți-a plăcut și, eventual, dă mai departe!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close